Evadare sub semnul credintei

Acum doi ani, într-o zi plăcută de octombrie, am colindat Bucureștiul în speranța de a găsi un refugiu, unde să ne ascundem de vâltoarea groaznică a orașului și unde să petrecem câteva clipe într-o dulce liniște. D-abia spre marginea urbei, după o călătorie fantastică pe aleile unui parc la fel de magic, am dat nas în nas cu un zid străvechi, iar în spatele lui, înapoia unui văl de frunze și ramuri, se profila un turn alb cu o cruce-n creștet...

Nimerisem la Mănăstirea Plumbuita, o adevărată evadare sub semnul credinței. În spatele porții sculptate de la intrare, o curte largă este mărginită de chiliile călugărilor și în centrul acesteia - biserica, o nestemată străjuită de gospodăriile monahale. La intrare, privirea ne-a fost furată de o placă cu un mesaj important pentru istoria Capitalei: "În anul 1573 lua ființă în acest lăcaș cea dintâi tiparniță din București. Prima carte tipărită aici cunoscută astăzi este un tetraevangheliar din anul 1582".

După un răgaz prelungit la umbra credinței, am plecat spre casă purificați...Pe drum, ne-a fermecat, încă o dată, frumusețea parcului Plumbuita, care-și etala, cu măiestrie, bogățiile cufundate în lumina plăpândă a serii...

Ajunși acasă, ne-am aventurat într-o altă lume, cea a realității virtuale. Din atotcunoașterea sa, am descoperit că lăcașul posedă un website (http://www.manastirea-plumbuita.ro) care, pe lângă istoric, programul sfintelor slujbe sau predici, conține o secțiune intitulată "Icoana zilei"! Se pare că personalitățile preoțești nu sunt atât de conservatoare cum și-ar dori să fie... Trecând peste această revelație, ne simțim nevoiți să menționăm faptul că acest nod al ortodoxismului constituie un reper important al istoriei. 

Trandafiri din grădina mănăstirii

Având hramul "Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul", mănăstirea este ctitorită, pentru prima dată, în anul 1560, de voievodul Petru cel Tânăr, dar construcția acesteia este terminată de domnitorul Mihnea Turcitul. După grave distrugeri provocate de un incendiu, lăcașul ajunge în forma sa actuală la a doua ctitorie, din anul 1647, sub porunca lui Matei Basarab. De numele său se leagă numeroase povești, reunite în jurul unui ax comun: apelativul de "Plumbuita" i-a fost acordat de localnici, datorită faptului că biserica a fost multă vreme acoperită cu tablă de plumb. De la cea de-a doua ctitorie, aici s-au dus lupte importante împotriva turcilor, care s-au soldat cu victoria armatei noastre. Avansând peste secole, ajungem în anul 1821, când Tudor Vladimirescu  își stabilește tabăra la Plumbuita și pune santinele lângă mănăstire, pentru a opri ieșirea din oraș a celor care încercau să fugă din calea oștilor sale. Avansăm spre anul 1940, aflăm că mareșalul Ion Antonescu  începe o acțiune de restaurare, dorind ca Plumbuita să devină Panteonul Național al eroilor căzuți în războiul pentru reîntregirea neamului, iar locul său de veci să fie în acest lăcaș. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor și rezultatul celui de Al Doilea Război Mondial nu au permis finalizarea acestui proiect.

Blocuri din Colentina, vedere din parcul Plumbuita 

Fântâna de pe lacul Plumbuita 

La mănăstire funcționează un muzeu, unde se pot admira cărți vechi și de 500 de ani. Reamintim că aici au apărut primele cărți tipărite din București, ceea ce reprezintă că leagănul culturii din câmpia Vlăsiei își are originea în actualul cartier Colentina.

Manastirea (vezi punctul rosu) si parcul Plumbuita - vedere din satelit (foto via Google Earth)

Barsana - semeata si frumoasa

Unele locuri emană atâta pace, liniște și credință încât inima ți se face cât un purice când te afli în mijlocul lor. Unul dintre aceste locuri este mănăstirea Bârsana, din ținutul Maramureșului. 

Cu hramul "Soborul Sfinților 12 Apostoli" (n.r. sobor=întrunire, întâlnire, sfat), ansamblul mănăstiresc este un "must-have" al turismului maramureșean. Deși clădit recent (lucrările s-au încheiat în 1994), ansamblul este construit pe spațiul unei vetre mai vechi, pe malul râului Iza (vezi podul de peste râu în ultima fotografie). La o depărtare de 20 de km de Sighetu Marmației, pe DJ 186, "trecând pe sub o frumoasă poartă maramureșeană, se răsucește în sus aleea care duce lin spre mănăstire; intrarea în incinta propriu-zisă se face pe sub semețul turn-clopotniță, dincolo de care, pe partea dreaptă, biserica țâșnește mlădioasa spre cer-până nu demult, cea mai înaltă biserică de lemn din lume" (citat preluat de pe manastireabarsana.ro).

În februarie 2010, când am poposit pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu, eram singurii turiști care își reîncărcau bateriile, pe lespezile cătrănite de zăpadă ale aleilor din complex. O liniște adâncă, nici țipenie de om sau de slujitor al Bisericii, nici o adiere în aer... Doar liniște și o stare impenetrabilă de pace sufletească. Doar într-un colț, o mică rumoare se năștea din când în când. Agitația se datora micii grădini zoologice a mănăstirii, care găzduiește pui de căprioară (unul dintre ei se numea chiar Ionuț), iepuri și păuni.

Văzut de la depărtare, complexul seamănă cu o reuniune de turnuri care sfidează gravitația, punți peste ochiuri cristaline de ape și căsuțe cochete în stil moldovenesc care-și zâmbesc unele altora. Cu siguranță, Bârsana reprezintă locul ideal pentru sărbătorirea Sfintelor Paști.

Biserica lui Horea

În urmă cu două săptămâni, week-end-ul ne-a prins în Băile Olănești. Cu câteva zile înainte de debutul "oficial" al primăverii, stațiunea era pustie și înghețată, la propriu. Pe străzi, viața părea un cuvânt necunoscut. Rar, vedeai vreo mașină scrâșnindu-și roțile pe ghețușul șoselei și, mai rar, vedeai vreo ființă omenească făcându-și de lucru prin urbe. O stare de amorțeală acută se simțea în aer, dar noi aveam poftă de "acțiune". 

Privind împrejurimile, de la balconul camerei unde ne-am cazat, am zărit o turlă cu o cruce-n vârf (vezi imaginea de sus). O biserică din lemn, în Vâlcea? Inedit! Construcțiile religioase din lemn sunt apanajul Maramureșului. Curioși, întreprindem o "mini-cercetare" pe atotștiutorul Google și misterul se dezvăluie după câteva click-uri: "țantoșă", deasupra caselor, ne privea Biserica lui Horea...

Am pornit spre ea. Era la câteva sute de metri depărtare și la aproximativ 50m de centrul stațiunii. Spre ea, un indicator indica sec: "Biserica Sf. Pantelimon". Am urcat pe o uliță îngustă, trecând pe lângă case frumos îngrijite și, pe stânga, după o gospodărie cu etaj și cu scară în spirală, a apărut biserica.a O scară cu multe trepte urca spre ea, o troiță era postată la poalele scării și o altă scară, cu prima treaptă ascunsă sub doi brazi falnici, a constituit calea noastră de acces. 

Sus, am observat geamurile minuscule ale bisericii, picturile vibrant de colorate din interior, un scurt istoric al locului (pe care vă invităm să-l citiți, mai jos, - este interesant -) și niște notații pe care nu le-am văzut în altă parte (în stânga ușii de intrare, din două-n două bârne de lemn, erau scrise cu un fel de cretă albă, cifre romane - I, II, ..., VIII;  mai mult ca sigur indicau stadiul de ridicare al edificiului).

Sentimentul de liniște, chiar apăsătoare, care te cuprindea stând în locul acela care a "trăit" numeroase evenimente, de-a lungul anilor, te determina să fii recunoscător că te poți simți protejat sub "aripa" divinității. 

În urmă cu 265 de ani, venea aici Vasile Nicula Ursu, cunoscut sub pseudonimul de Horea, pentru a se ruga pentru liniște și pace, care atunci erau deziderate greu de atins. Pentru noi, la atâția ani distanță, sunt bagatele, dar pentru care niște români curajoși, majoritatea rămași anonimi, au luptat ca generațiile viitoare să se bucure de ele.

SCURT ISTORIC (preluat de pe afișul de lângă intrare)

PAROHIA BĂILE OLĂNEȘTI

ORAȘ BĂILE OLĂNEȘTI

JUD. VÂLCEA

Această sfântă biserică, cu hramul "Nașterea Maicii Domnului" și "Sf. Mare Mucenic Pantelimon", a fost clădită din evlavia și cu obolul (n.r. conform DEX: sumă modestă cu care cineva contribuie la o acțiune) credincioșilor țărani români, din satul Albac, din munții Apuseni, în anul de la Cristos 1746.

În această biserică a ascultat Horea cuvântările călugărului revoluționar Sofronie de la Cioara și a luat parte cu toți cei din Albac, Abrud, Zarand, Câmpeni, Bobâlna, Zlatna, Roșia etc., în revoluția condusă de Sofronie în anii 1744-1761 pentru libertatea religioasă a Românilor Ortodocși din Transilvania. Lupta a continuat-o Horea, conducătorul revoluției din octombrie 1784.

În curgerea anilor, înmulțindu-se norodul, s-a zidit din piatră o altă biserică din Albac, iar aceasta a fost mutată în satul Florica de lângă orașul Pitești, în anul 1907.

Dreptcredincioșii din împrejurimi au denumit-o Biserica lui Horea, pentru că în ea s-a rugat Horea pentru  libertatea norodului ardelean.

În anul 1954, a fost cercetată de Patriarhul Justinian și Episcopul Iosif al Râmnicului și Argeșului și găsind-o fără întrebuințare și spre ruinare, au hotărât mutarea ei aici, în Băile Olănești, unde a fost reclădită din temelie, împodobită cu pictură nouă și înzestrată cu sfinte odoare (n.r. obiecte lucrate dintr-un metal prețios), cu cheltuiala Sfintei Patriarhii, sfințindu-se în anul 1958, luna octombrie, ziua 6.

În anul 1996, cu prilejul aniversării a 250 de ani de atestare documentară a "Bisericuței din Albac" s-a resfințit de către Prea Sfințitul  Episcop Gherasim al Râmnicului, în urma lucrărilor de consolidare, conservare și restaurare generală a monumentului, lucrări înfăptuite prin strădania preotului paroh și a Consiliului și Comitetului parohial, și prin bunăvoința Ministerului Cultelor, a enoriașilor și credincioșilor veniți la odihnă și tratament pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu și oblăduite de Maica Domnului.

Paroh, 

Pr. Emilian GROȘENOIU

Momente rurale... (III)

Serialul nostru cu imagini surprinse în zonele rurale ale României continuă cu câteva capturi din județul Neamț.

Într-o după amiază de februarie ne-am cazat la pensiunea "Eden", din localitatea Humuleștii Noi. În căutarea relaxării după un drum lung și anevoios, am pășit în balconul "zgribulit" de frig al camerei noastre. Așezându-ne coatele pe balustrada înghețată ne-am ridicat ochii și am privit spre sătucul de lângă orașul Târgu Neamț, care la acea oră era "scăldat" într-o atmosferă magică. Liniște, zăpadă pufoasă și câteva rotocoale de fum se înălțau din hornurile gospodăriilor... Idilic!

A doua zi, un cocoș a dat startul unei noi dimineți și noi ne-am îndreptat spre orașul din apropiere (vezi aici). Câteva automobile se mișcau, cu greutate, pe pojghița de gheață așezată pe drum, iar vânzătorii ridicau obloanele magazinelor, așteptându-și cumpărătorii care s-ar încumeta să iasă din casă pe un ger năprasnic. Da spre deosebire de agitația bucureșteană, o zi obișnuită din Târgu Neamț pare desprinsă din altă lume. Oamenii sunt calmi, se salută cordial și îți zâmbesc larg. Din nou...idilic!

Liniste...

În viața agitată pe care o trăim, galopând printre praf, claxoane și stres, uităm să profităm de bucuria de a trăi. Dacă evadezi dintre betoanele gri ale marilor orașe și te refugiezi într-un colț de lume "mai pașnic", oprește-te și ascultă glasul vântului. El îți va spune povești nebănuite despre eroi necunoscuți și îți va mângâia chipul călit de poluare. Așează-te pe o bancă și închide ochii. Lasă-te purtat de simțuri și respiră adânc. Treptat, vântul va înceta să deapene amintiri culese de peste mări și țări, în periplul său anevoios și necontenit. Pe nesimțite, o liniște magică te va înconjura. Deschide ochii și privește în jurul tău. 

Drumul spre NICĂIERI

Observă frunzele plăpânde care sunt dependente de crengile copacilor, aruncă-ți privirea în jos, spre pietrele de sub picioarele tale sau atinge lemnul băncii pe care stai. Te vei umple de energia necesară să supraviețuiești în "jungla" urbană. Apoi, ridică-te și rămâi nemișcat. Privește spre orizont și gândește-te ce se ascunde în spatele lui: câți oameni, ca și tine, privesc, în același moment, spre linia demarcației dintre pământ și cer? Poate niciunul. Poate mulți. Nu vei știi. Dar vei zâmbi  și totul va părea o joacă de copii. Și poate chiar este, dar nu-ți va păsa. Te vei întoarce în oraș și acolo vei fi mai presus de restul. Vei fi altfel: mai deschis, mai liniștit, mai tolerant, mai vesel...

 Primul popas

Morarii au gradina

Dacă ești curios să afli vreo informație despre Parcul Morarilor, din București, probabil îți vei îndrepta căutările spre Google. Muncă în zadar!

Zilele acestea am dat un search cu termenii "parcul morarilor bucurești". Cum în ultima perioadă majoritatea știrilor despre parcurile capitalei sunt legate de retrocedări controversate și defrișări extensive, ne-am gândit că în primele pagini ale rezultatelor oferite de motorul de căutare să găsim vreo informație în acest sens. Nimic despre așa ceva. "Un semn bun", îți spui. Dar noi vroiam să aflăm istoricul parcului sau alte detalii interesante, pe care să le împărtășim cu tine. Pe prima pagină găsești doar hărți care te îndrumă cu exactitate spre grădina morarilor. Asta doar în două rezultate. Restul sunt exclusiv oferte imobiliare din zona Pantelimonului. OK... pagina nr.2. Anunțuri, anunțuri, anunțuri... STOP. Un link către un blog de turism. Sună promițător. Dăm click. Doar imagini. Frumoase, dar doar atât. Setea de cunoaștere ne măcina în continuare. Mai departe... anunțuri... Hei, un alt blog. Tot o ședință foto. Ce-i drept, nocturnă și de o calitate superioară. Bun...speranțe mai sunt. Alt blog. Tot o ședință fotografică și o îndrumare călduroasă: vizitați parcul, este o oază de liniște!

O ultimă căutare. Tot ce am aflat a fost: "Parcul Morarilor din Bucuresti, situat in zona Pantelimon - parc cu lac si padure, centru cultural, se organizeaza evenimente tematice, ziua copilului, targuri, expozitii. In Parcul Morarilor se afla Lacul Morarilor si Centrul Cultural "Mihai Eminescu".

Nu suficient, nu îndeajuns. De ce se numește "Parcul Morarilor?" De când "răsuflă" aer curat spre cartierul Pantelimon? Și alte întrebări ne invadează încă gândurile. Indiferent de ce anume nu cunoaștem despre acest "plămân" natural, vă recomandăm și noi să vă plimbați câteva minute pe aleile asfaltate.