Un suflet abandonat in mijlocul campului

Pe 13 septembrie 2009, ne întoarceam din Timișoara prin sudul României. După ce am trecut de Turnu Măgurele, istoviți după un drum prea lung, oboseala ne-a părăsit brusc atunci când pe marginea drumului național DN 51A ne-a întâmpinat un suflet însingurat, abandonat, trist, fără speranță...

Poate te gândești că sufletul despre care vorbim era vreo ființă nenorocită: un cățel amărât, o pisică jigărită sau vreun cerșetor în căutare de milă... Te înșeli! Sufletul care nu mai are putere să strige după ajutor este o biserică. Da, biserica este una dintre cele mai puternice instituții din lume, cum de tocmai o fiică de-a ei face subiectul acestei povești? Ei bine, acesta e crudul adevăr. Printre numeroasele ruine ale României, o dată superbități arhitecturale, se numără și fostul lăcaș de cult de lângă Ciuperceni, județul Teleorman. Apropo, cuvântul "Teleorman" provine din limba turcă (otomanii au avut muuult de furcă prin părțile astea:D) și înseamnă "pădurea nebună".

După ce treci de satul Ciuperceni, spre Zimnicea, la aproximativ 7 km distanță de Măgurele, un drum prin câmp se deschide în dreapta, spre satul Poiana. După câțiva metri, în stânga, o cărare șerpuiește, timid, spre vechea biserică. Nimeni nu te împiedică să fotografiezi, să pătrunzi în interior, pe lângă zidurile șubrede, să contribui la degradarea sa... Ești liber să faci ce vrei! Dacă vrei să afli istoria acestui loc, prin intermediul internetului, te lovești de alt văl al nepăsării. Nu găsești decât impresiile altor călători, la fel de fascinanți, dar și contrariați, ca și tine. Și deși ar merita, biserica nu se află pe lista monumentelor istorice! Această menționare i-ar fi acordat, chiar dacă doar pe hârtie, un statut privilegiat, i-ar fi acordat o șansă la viață... Din păcate, obiectivul rămâne în uitare, părăsit în mijlocul unui câmp, departe de civilizație, notorietate și, în final, departe de locul meritat în istorie.

Pe unul dintre blogurile pe care le urmărim, am descoperit comentariul unei doamne care a copilărit aici și care simte, și ea, nedreptatea de care are parte biserica construită în 1880 (acest an apare chiar pe zidul monumentului, într-o pisanie greu descifrabilă). Îi acordăm cuvântul Angelei Petrescu, care va dezvălui o parte din istoria sufletului abandonat: 

Nu a ars intr-un incendiu, ci a fost parasită. In jurul ei erau casele satului Ciuperceni, ruinate periodic de viiturile Dunarii. Dupa ultimul zapor din 1953, devastator pentru acest sat si pentru o mare parte din Flamanda, actuala Poiana, oamenii au hotarat sa-si mute gospodăriile de-a lungul drumului principal, cel ce face acum legatura intre Tr-Magurele si Zimnicea. In aceasta biserică s-a slujit pana prin aproape de anul 1980. Locuitorii din Ciuperceni nu aveau biserică si veneau de sarbatori, duminica, frumos imbracati, la slujbe. Tot asa veneau cu alaiul de nunta sau botez ori cu cortegiile funerare. Cimitirul vechi al acestui sat este peste drum de biserică, marcat acum de cateva tufe si o mică ridicatura de pamant. Sub holdele gospodarilor prea harnici, in pamant sunt inca resturi de cruci, unele sunt adunate pe acea mica ridicatura. Vreo zece ani, biserica a avut usa, dupa aceea a fost devastata de ciobani, mocanii veniti de la munte cu mioarele lor in transhumanta. Probabil ca in iernile mai grele au facut focul in biserica. Usor, usor acoperisul s-a degradat, iar ploaia, zapada si altele au lucrat distugand biserica. Locuitorii din Ciuperceni si-au facut biserica noua in satul lor nou si nu au mai ingrijit acest lacas de cult. Nu s-a mai slujit in ea, iar biserica a murit incet incet. Probabil ca nu vrea inca sa moara definitiv din moment ce ati descoperit-o si ati remarcat-o. O privesc de cate ori ma intorc acasa. Era frumos ca ciupercenii sa o ingrijeasca si sa o respecte, dar la ce sa ne asteptam de la “oamenii noi” visati, educati si formati “Fara Dumnezeu”, adica atei, prezenti acum peste tot, pe aceste locuri dintotdeauna crestine (sursa: exploratorurban.wordpress.com).

Photocredit: exploratorurban.wordpress.com

Localizarea bisericii (vezi cercul roșu), vedere din satelit via Google Earth

Evadare sub semnul credintei

Acum doi ani, într-o zi plăcută de octombrie, am colindat Bucureștiul în speranța de a găsi un refugiu, unde să ne ascundem de vâltoarea groaznică a orașului și unde să petrecem câteva clipe într-o dulce liniște. D-abia spre marginea urbei, după o călătorie fantastică pe aleile unui parc la fel de magic, am dat nas în nas cu un zid străvechi, iar în spatele lui, înapoia unui văl de frunze și ramuri, se profila un turn alb cu o cruce-n creștet...

Nimerisem la Mănăstirea Plumbuita, o adevărată evadare sub semnul credinței. În spatele porții sculptate de la intrare, o curte largă este mărginită de chiliile călugărilor și în centrul acesteia - biserica, o nestemată străjuită de gospodăriile monahale. La intrare, privirea ne-a fost furată de o placă cu un mesaj important pentru istoria Capitalei: "În anul 1573 lua ființă în acest lăcaș cea dintâi tiparniță din București. Prima carte tipărită aici cunoscută astăzi este un tetraevangheliar din anul 1582".

După un răgaz prelungit la umbra credinței, am plecat spre casă purificați...Pe drum, ne-a fermecat, încă o dată, frumusețea parcului Plumbuita, care-și etala, cu măiestrie, bogățiile cufundate în lumina plăpândă a serii...

Ajunși acasă, ne-am aventurat într-o altă lume, cea a realității virtuale. Din atotcunoașterea sa, am descoperit că lăcașul posedă un website (http://www.manastirea-plumbuita.ro) care, pe lângă istoric, programul sfintelor slujbe sau predici, conține o secțiune intitulată "Icoana zilei"! Se pare că personalitățile preoțești nu sunt atât de conservatoare cum și-ar dori să fie... Trecând peste această revelație, ne simțim nevoiți să menționăm faptul că acest nod al ortodoxismului constituie un reper important al istoriei. 

Trandafiri din grădina mănăstirii

Având hramul "Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul", mănăstirea este ctitorită, pentru prima dată, în anul 1560, de voievodul Petru cel Tânăr, dar construcția acesteia este terminată de domnitorul Mihnea Turcitul. După grave distrugeri provocate de un incendiu, lăcașul ajunge în forma sa actuală la a doua ctitorie, din anul 1647, sub porunca lui Matei Basarab. De numele său se leagă numeroase povești, reunite în jurul unui ax comun: apelativul de "Plumbuita" i-a fost acordat de localnici, datorită faptului că biserica a fost multă vreme acoperită cu tablă de plumb. De la cea de-a doua ctitorie, aici s-au dus lupte importante împotriva turcilor, care s-au soldat cu victoria armatei noastre. Avansând peste secole, ajungem în anul 1821, când Tudor Vladimirescu  își stabilește tabăra la Plumbuita și pune santinele lângă mănăstire, pentru a opri ieșirea din oraș a celor care încercau să fugă din calea oștilor sale. Avansăm spre anul 1940, aflăm că mareșalul Ion Antonescu  începe o acțiune de restaurare, dorind ca Plumbuita să devină Panteonul Național al eroilor căzuți în războiul pentru reîntregirea neamului, iar locul său de veci să fie în acest lăcaș. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor și rezultatul celui de Al Doilea Război Mondial nu au permis finalizarea acestui proiect.

Blocuri din Colentina, vedere din parcul Plumbuita 

Fântâna de pe lacul Plumbuita 

La mănăstire funcționează un muzeu, unde se pot admira cărți vechi și de 500 de ani. Reamintim că aici au apărut primele cărți tipărite din București, ceea ce reprezintă că leagănul culturii din câmpia Vlăsiei își are originea în actualul cartier Colentina.

Manastirea (vezi punctul rosu) si parcul Plumbuita - vedere din satelit (foto via Google Earth)

Cu 11 zile mai devreme...

Cum te simți când îți dai seama că ai ajuns la o întâlnire mult prea târziu? Poate te încearcă remușcarea, ești indiferent sau, poate, optimist - spunându-ți că nu e un capăt de lume. Dar cum să ne simțim noi când am ajuns la întâlnirea cu natura...prea devreme?

Peisaj lângă Poiana Narciselor

Traversând satul Vad, din județul Brașov, o pancartă ne-a atras atenția. Cuvintele inscripționate pe ea parcă strigau revoltate spre noi: "Cum se poate să treceți pe aici și să nu vizitați Poiana Narciselor?". Îndemnul atât de categoric și-a atins ținta și, astfel, ne-am îndreptat spre rezervația naturală. După câțiva metri, dăm de un sătean care venea din sens invers. L-am oprit și l-am întrebat pe unde se află poiana, mai exact, luându-ne, astfel, o marjă de precauție în urma deselor pățanii în care lipsa indicatoarelor ne-au determinat să rătăcim minute bune. Omul ne asigură că urmând acel drum nu avem cum să ratăm poiana, căci drumul se termină fix în rezervație. Apoi, aruncă bomba: "Ați venit prea devreme! Narcisele înfloresc pe 10 mai...". Uimiți de exactitatea informației, calculăm rapid și ne dăm seama că am poposit pe aceste meleaguri cu 11 zile mai devreme... De ce ne-am grăbit? Pentru descoperirea comorilor trebuie să dai dovadă de răbdare, nu să te avânți cu capul înainte. Clar, pancarta e de vină!

Capătul drumului, ca-n descrierea săteanului

Dacă tot plecasem spre destinație, ne-am continuat drumul. Ajunși la capătul asfaltului, am dat de altă pancartă. Asta, cel puțin, nu vorbea!:D Pe aceasta citim: "Rezervația naturală Poienile cu Narcise de la Dumbrava Vadului". Deci, am ajuns unde trebuia. În spatele ei, remarcăm alte două pancarte. Pe una dintre ele - același mesaj - pe cealaltă găsim informații adiționale, dar nu despre rezervație ci despre regulile de conduită pentru vizitatori. Ce era cel mai important era că se specifica că accesul este interzis persoanelor străine. Hmmm... Nu țoți vizitatorii sunt de prin alte părți ale lumii? Iar de existența unui ghid îndrumător nu avem habar. Ce-i drept, în fața aleii principale care străbate rezervația, era o barieră pentru a împiedica accesul autoheviculelor, dar pentru "întreprinzătorii" care și-ar dori să facă afaceri cu flori - niciun impediment. Dar ne-am gândit că tot e criză, aici materia primă e pe gratis și de ce să nu ajutăm economia națională?

Intrarea în rezervație

Tot ce am văzut mai sus, am văzut din mașină. Când să coborâm, un zumzet înspăimântător ne face să intrăm la loc. Curioși să aflăm cine se pregătea de atac, observăm în stânga niște stupi. Mister rezolvat! Ne luăm, totuși, inima-n dinți și fugim spre pădure. Halal mod de a portretiza curajul: fuga!

Evident că nu am găsit nicio narcisă, dar nu am ratat prilejul imortalizării naturii în cea mai pură stare a sa. Între timp, am studiat pe internet informațiile despre această rezervație. Demn de reținut este faptul că aceasta aparține de comuna Șercaia, că se întinde pe o suprafață de 400 ha și că în jurul sărbătorii Sfinților Constantin și Elena se organizează un festival de etnologie și folcor, Sărbătoarea Narciselor.

Vedere din satelit (via Google Earth)

 Asta ar fi trebuit să vedem

Sursa: ghidinfoturism.ro

Grandoare din toate unghiurile

Cea mai mare clădire din România și a doua din lume, după Pentagon = Palatul Parlamentului din București, cunoscut ca și "Casa Poporului". Construcția unui tiran a devenit un simbol al țării noastre, care emană grandoare de oriunde este privită. 

În 2009, eu (n.r. Anda) am realizat un proiect pentru cursul de "Tehnică și artă fotografică", din cadrul curriculei din anul 1 al Facultății de Comunicare și Relații Publice. Tema: Arhitectura; Subiect: Palatul Parlamentului. Cum s-a desfășurat sesiunea foto, citește mai jos:

Conform DEX-ului, fotografia reprezintă arta şi tehnica de a fixa pe o suprafaţă sensibilă la acţiunea luminii cu ajutorul unei lentile convergente o imagine produsă într-o cameră obscură care apoi se poate reproduce prin copierea clişeului negativ pe care a fost imprimată.

Pentru mine,însă, lucrurile capătă o notă mult mai simplă. Fotografierea exprimă pentru mine emoţie, sentiment, pasiune, chiar rafinament.

Pentru realizarea acestui proiect, m-am “înarmat” cu multă răbdare, un strop de ingeniozitate, o “căruţă” de idei interesante şi mai ales cu o doză considerabilă de curaj.

Vedere asupra Parcului "Izvor" și Palatul Parlamentului, de deasupra Teatrului "Bulandra"

Duminică. 10 mai 2009. Ora 10. Soare. Mult soare. Somn. Şi mai mult somn. Azi tot Bucureştiul petrece în Parcul Izvor. E ultima zi a Campionatului Internaţional de gătit în aer liber. Cu o asemenea zi prefaţându-se înainte, orice fiinţă omenească ce nu este vegetariană ar alege să-şi petreacă ziua în “compania” unui grătar, dar cum “Izvorul” e mult mai accesibil, toată problema e ca şi rezolvată. 

Dar, deşi nu sunt atrasă exclusiv de legume şi fructe, am considerat că azi este prilejul perfect pentru a-mi încerca măiestria în conceperea unui colaj de fotografii în care personajul principal este a doua clădire ca suprafaţă din lume, Casa Poporului – Palatul Parlamentului. 

Astfel, m-am hotărât să pornesc în acest periplu însoţită de doi buni prieteni – Ionuţ şi Sorina – care, aşa cum anticipasem deja, vor avea importantul rol de a mă ajuta în atingerea obiectivului propus. 

Zis şi făcut. M-am infiltrat în zonă pornind de la Piaţa Regina Maria. Am realizat câteva fotografii “de la poalele” blocului de la intersecţia Bulevardului Libertăţii cu Calea 13 Septembrie. Dar un gând năstruşnic mă bântuia de câteva zile... şi ocazia nu s-a lăsat aşteptată. 

Blocul situat vis-a-vis de Institutul Naţional de Statistică, pe Bulevardul Naţiunilor Unite, a constituit punctul de staţie ideal pentru o “viziune de la înălţime” a acestei clădiri emblematice. Ajutorul meu de gen masculin l-a “vrăjit” pe portarul blocului convingându-l să ne conducă până la etajul superior al imobilului de unde dorinţa mea s-a cristalizat în imagini de o reală frumuseţe. Am coborât lăsându-ne ghidaţi de simţurile noastre primordiale ce ne atrăgeau în direcţia parcului. M-am gândit să profit de ocazie şi am imortalizat “de la sol” câteva cadre. Totuşi, vis-a-vis de “gura” de metrou Izvor am remarcat clădirea unde în primul semestru de facultate se ţineau seminariile de Tehnici de cercetare şi redactare în ştiinţele sociale (Teatrul Bulandra – Sala Izvor). Dar cum să pătrund în clădire duminica?

Vedere de la balconul etajului 7 al Spitalului Municipal de la Eroilor

Sub ce pretext? Ei bine, am realizat că nu am nimic de pierdut şi am intrat în holul clădirii. Portarul m-a acostat şi eu am declarat că azi am întâlnire cu câteva colege de facultate şi cu o doamnă profesoară în vederea realizării unui proiect pentru ziua de luni şi că în curând vor apărea şi celelalte colege. De asemenea, am fost dispusă să las drept garanţie carnetul meu de student pentru a dovedi că studiez la această instituţie. Portarul, oarecum reticent, mi-a spus că toate sălile sunt închise. Dar eu nu cedez aşa uşor când îmi doresc cu ardoare să înfăptuiesc ceva. Profitând de faptul că portarul vorbea la telefonul mobil am zbughit-o pe scări în sus. Primele 5 etaje aveau uşile de la holuri închise, dar când am ajuns la nivelul 6 – exact etajul unde se ţineau seminariile menţionate mai sus – uşa era întredeschisă – cineva lucra într-o sală de pe acest etaj. Am intrat încetişor, fără să fac prea mult zgomot, şi am încercat să deschid uşa de la fiecare sală. După două încercări eşuate, am nimerit într-o sală de conferinţe şi am închis uşor uşa în spatele meu. M-am îndreptat spre geam şi priveliştea mi-a tăiat răsuflarea. Nu ştiam cum să apuc mai repede aparatul de fotografiat şi să mă apuc de treabă. Totuşi, trebuia să mă grăbesc. Oricine putea apărea din moment în moment şi toată acţiunea mea se sortea eşecului. Astfel, fotografiile din acest punct de staţie mi-au revelat o Casă a Poporului “înfumurată” de fumul de grătar din parc. După ce am terminat, am coborât repejor scările şi m-a furişat afară fără să mă vadă portarul. 

Vedere de la balconul etajului 7 al Spitalului Municipal de la Eroilor

Acum se cerea de la sine un moment de repaus. După ce am colindat parcul am zărit şi un punct cu adevărat de atracţie: un balon cu nacelă. Dar nu e timp de pierdut. “Viziunea de la înălţime” necesita un al treilea unghi. Cu câteva zile înainte, navigând prin aplicaţia Google Earth am remarcat o fotografie superbă realizată de pe Spitalul Municipal de la Eroilor. 

Aşadar, am şi pornit spre spital, înfruntând o căldură ucigătoare şi părăsind cu părere de rău “fiesta” din Izvor. Ca să pot realiza ce mi-am propus, am verificat lista cu specializările medicale aflate la intrarea în spital şi am hotărât să urcăm la etajul 7 – la oncologie. Dar dacă nu suferi de vreo boală în spital e complicat de umblat. Pe scări nu puteai urca decât dacă dispuneai de o cartelă, aşa că singura soluţie viabilă rămânea ascensorul. De fapt, ascensoarele. 8 la număr. Din care 6 erau destinate cadrelor medicale şi doar două publicului larg. Numai că se părea că nu funcţionează. 

Vedere de la ultimul etaj al bloculului situat vis-a-vis de Institutul Naţional de Statistică

Într-un final, o doamnă amabilă a reuşit să cheme un lift şi am pornit spre etajele superioare. Ajunşi la destinaţie, ne-am orientat şi am descoperit un culoar ce ducea spre saloanele internaţilor...şi la capătul acelui culoar: luminiţa de la capătul tunelului. Şi după acea luminiţă: necunoscutul. Am pornit mânaţi de un instinct ascuns şi am realizat că luminiţa provenea de la geamul unui balcon, balcon care oferea curioşilor posibilitatea admirării Casei Poporului de la înălţime. De acolo realizezi că, de fapt, capitala României e mult mai încântătoare decât ne-am aştepta, mai ales aşa de “înverzită” cum e în luna lui Florar.

Si in ruina este frumoasa...

Azi am pornit extrem de optimiști spre Novi Sad, Serbia. După cum probabil știi, de câteva luni, românii au privilegiul de a intra pe teritoriu sârbesc doar cu buletinul, chiar dacă țara vecină nu este membră a Uniunii Europene. Cum ne doream de mai mult timp să "gustăm" din balcanism, acompaniați de o vreme superbă și de imaginile unui fort, pe care le-am descoperit în prealabil, pe Google Earth, am plecat spre destinație. Din păcate, d-abia la graniță am remarcat că Ionuț nu avea buletinul la el, așa că am făcut cale întoarsă și ne-am îndreptat spre Timișoara.

"Asta e! Altădată...", ne-am zis, vizibil dezamăgiți de perspectiva contramandării excursiei. Pe drumul de întoarcere, am trecut prin Bobda. Și aici am descoperit un monument care ne-a determinat să ne spunem că Serbia mai poate aștepta. În acest sat uitat de lume își are sălașul o biserică măcinată de vreme. Amintindu-mi de Domul din Esztergom, Ungaria, lăcașul de cult mi-a trezit (n.r. Andei) amintiri plăcute, dar m-a întristat în același timp. Starea de paragină extrem de avansată și păsările care îi dădeau târcoale m-au făcut să-mi imaginez o scenă de groază: o pradă aflată la mila prădătorilor.

La reîntoarcerea acasă, nu am rezistat tentației să aflu mai multe despre biserica romano-catolică. Am aflat că a fost construită de familia maghiară Csavossy, iar ctitorii săi își propuseseră să se asemene cu edificiul de care mi-amintisem. Supranumită "biserica romano-catolică", ea se lăuda cu vitralii aduse tocmai din Milano. Acum, fala de altădată a fost înlocuită de nepăsare ucigașă.