Un suflet abandonat in mijlocul campului

Pe 13 septembrie 2009, ne întoarceam din Timișoara prin sudul României. După ce am trecut de Turnu Măgurele, istoviți după un drum prea lung, oboseala ne-a părăsit brusc atunci când pe marginea drumului național DN 51A ne-a întâmpinat un suflet însingurat, abandonat, trist, fără speranță...

Poate te gândești că sufletul despre care vorbim era vreo ființă nenorocită: un cățel amărât, o pisică jigărită sau vreun cerșetor în căutare de milă... Te înșeli! Sufletul care nu mai are putere să strige după ajutor este o biserică. Da, biserica este una dintre cele mai puternice instituții din lume, cum de tocmai o fiică de-a ei face subiectul acestei povești? Ei bine, acesta e crudul adevăr. Printre numeroasele ruine ale României, o dată superbități arhitecturale, se numără și fostul lăcaș de cult de lângă Ciuperceni, județul Teleorman. Apropo, cuvântul "Teleorman" provine din limba turcă (otomanii au avut muuult de furcă prin părțile astea:D) și înseamnă "pădurea nebună".

După ce treci de satul Ciuperceni, spre Zimnicea, la aproximativ 7 km distanță de Măgurele, un drum prin câmp se deschide în dreapta, spre satul Poiana. După câțiva metri, în stânga, o cărare șerpuiește, timid, spre vechea biserică. Nimeni nu te împiedică să fotografiezi, să pătrunzi în interior, pe lângă zidurile șubrede, să contribui la degradarea sa... Ești liber să faci ce vrei! Dacă vrei să afli istoria acestui loc, prin intermediul internetului, te lovești de alt văl al nepăsării. Nu găsești decât impresiile altor călători, la fel de fascinanți, dar și contrariați, ca și tine. Și deși ar merita, biserica nu se află pe lista monumentelor istorice! Această menționare i-ar fi acordat, chiar dacă doar pe hârtie, un statut privilegiat, i-ar fi acordat o șansă la viață... Din păcate, obiectivul rămâne în uitare, părăsit în mijlocul unui câmp, departe de civilizație, notorietate și, în final, departe de locul meritat în istorie.

Pe unul dintre blogurile pe care le urmărim, am descoperit comentariul unei doamne care a copilărit aici și care simte, și ea, nedreptatea de care are parte biserica construită în 1880 (acest an apare chiar pe zidul monumentului, într-o pisanie greu descifrabilă). Îi acordăm cuvântul Angelei Petrescu, care va dezvălui o parte din istoria sufletului abandonat: 

Nu a ars intr-un incendiu, ci a fost parasită. In jurul ei erau casele satului Ciuperceni, ruinate periodic de viiturile Dunarii. Dupa ultimul zapor din 1953, devastator pentru acest sat si pentru o mare parte din Flamanda, actuala Poiana, oamenii au hotarat sa-si mute gospodăriile de-a lungul drumului principal, cel ce face acum legatura intre Tr-Magurele si Zimnicea. In aceasta biserică s-a slujit pana prin aproape de anul 1980. Locuitorii din Ciuperceni nu aveau biserică si veneau de sarbatori, duminica, frumos imbracati, la slujbe. Tot asa veneau cu alaiul de nunta sau botez ori cu cortegiile funerare. Cimitirul vechi al acestui sat este peste drum de biserică, marcat acum de cateva tufe si o mică ridicatura de pamant. Sub holdele gospodarilor prea harnici, in pamant sunt inca resturi de cruci, unele sunt adunate pe acea mica ridicatura. Vreo zece ani, biserica a avut usa, dupa aceea a fost devastata de ciobani, mocanii veniti de la munte cu mioarele lor in transhumanta. Probabil ca in iernile mai grele au facut focul in biserica. Usor, usor acoperisul s-a degradat, iar ploaia, zapada si altele au lucrat distugand biserica. Locuitorii din Ciuperceni si-au facut biserica noua in satul lor nou si nu au mai ingrijit acest lacas de cult. Nu s-a mai slujit in ea, iar biserica a murit incet incet. Probabil ca nu vrea inca sa moara definitiv din moment ce ati descoperit-o si ati remarcat-o. O privesc de cate ori ma intorc acasa. Era frumos ca ciupercenii sa o ingrijeasca si sa o respecte, dar la ce sa ne asteptam de la “oamenii noi” visati, educati si formati “Fara Dumnezeu”, adica atei, prezenti acum peste tot, pe aceste locuri dintotdeauna crestine (sursa: exploratorurban.wordpress.com).

Photocredit: exploratorurban.wordpress.com

Localizarea bisericii (vezi cercul roșu), vedere din satelit via Google Earth

De prin Bucuresti culese...

Capitala României, cel mai mare oraș din țară, al șaselea ca populație din Uniunea Europeană (1.944.367 de locuitori, estimat în 1 ianuarie 2009), singurul care dispune de rețea subterană de transport în comun, denumit în perioada interbelică - "Micul Paris", localitatea cu cea de-a doua cea mai spațioasă clădire din lume (Palatul Parlamentului, vezi AICI) și cu cea mai înaltă din țară (Bucharest Tower Center, vezi AICI), Bucureștiul este, ca de altfel întreaga Românie, un teritoriu al contrastelor. Deși este străbătut de un râu important (Dâmbovița) care ar putea fi exploatat în regim navigabil, orașul nu a fost niciodată un port. Deși cluburile și restaurantele de lux ne-au invadat orașul, cartiere ca Ferentari și Rahova încă zac în ignoranța sărăciei. Deși automobilele personale sunt un bun la care aspiră orice bucureștean, nu există infrastructura pe care să ne plimbăm "bijuteriile" cu motor.

În parcul Carol

Între aleile frumoase ale parcurilor, răsar și gunoaie colorate, lângă statuile sculptate cu măiestrie de artiști talentați, doarme un om al străzii, lângă mall-uri strălucitoare, trăiesc familii sărace în case aidoma situației lor financiare și când noaptea întunericul pune stăpânire pe gri-ul monoton al blocurilor, cufundând capitala într-o lumină feerică, ea nu ne face decât să ne amintim că vine, din nou, ziua și ne trezim, din nou, la realitate.

În Cișmigiu

 În parcul Tineretului

Producând 19% din PIB-ul României, lăudându-se cu un mall unic în lume (City Mall, singurul amplasat între trei cimitire: cel evreiesc, cel al eroilor revoluției din 1989 și celebrul Bellu) și cu un parc mai mare decât teritoriul Vaticanului (Herăstrău), Bucureștiul NU este considerat de internauții români drept cel mai frumos oraș din țară (vezi AICI).

Dar să nu uităm, totuși, că metropola reînvie în fiecare noapte, reamintindu-ne, destul de superficial, de ce era comparat cu capitala Franței.

Noaptea în București

_________________________________

În parcul Carol (de la imaginea următoare până la cea de-a cincea) 

În Cișmigiu 

În Piața Universității 

În parcul Tineretului 

În parcul de la Eroilor 

Din nou, în Cișmigiu 

Spiritul rusesc, pe pamant romanesc

Există locuri în România pe care nu le cunoști decât atunci când le vezi cu proprii ochi. Unele, fiindcă pur și simplu nu ai auzit de ele și, într-o zi, le observi pe o margine de drum și curiozitatea își tinde aripile până îți acaparează simțurile și te determină să înaintezi, să cercetezi minunea. De altele, ai auzit fugitiv, nici nu mai știi unde, și ai fost atras de acel ceva al lor. Și îți promiți că atunci când totul va fi prielnic (timp, bani, vreme etc.) vei trage o fugă spre ele. D-abia când vei fi lângă ele, le vei cunoaște cu adevărat. Unul dintre aceste locuri, care poate intra în ambele categorii, este Roznov.

Oraș ridicat la acest statut de doar 8 ani, localitatea din județul Neamț se află la doar 15 km de mai faimoasa Piatra Neamț. Deși așezarea nu impresionează, încadrându-se în specificul local moldovenesc, în cimitirul/parcul (n.r. la fața locului, totul duce spre ideea de cimitir - biserică+morminte; la o cercetare via internet, locul este denumit "Parcul Roznov") situat chiar lângă DN 15 tronează un monument de arhitectură neobișnuit pentru această zonă. 

Este vorba despre Biserica "Sfântul Nicolae". De ce este neobișnuită? Fiindcă reprezintă un simbol rusesc, în mijlocul unui teritoriu românesc. De la hramul lăcașului de cult (n.r. Sfântul Nicolae este patronul spiritual al Rusiei) la rezonanța numelui orașului și până la arhitectura cupolelor și a formei edificiului, totul amintește de cea mai întinsă țară din lume. 

Construită între anii 1884-1892, de către colonelul Gheorghe Ruset Roznovanu, proprietar şi om politic, biserica a fost ridicată în amintirea fiului său, Alexandru, care a murit la 20 de ani, de pneumonie. Corelația cu  tărâmul rusesc este conferită de legăturilor pe care familia Roznovanu le avea cu țarul și cu nobilimea din această țară.

Lăcașul este "fericitul posesor" a numeroase obiecte de cult valoroase, dar și a unei catapetesme din bronz aurit, realizată la Moscova. 

Sfatul nostru prietenesc: dacă ajungi aici pe timp urât, poate și cu oleacă de ceață, înarmează-te cu o doză mare de curaj - parcul devine destul de sinistru, dacă se combină următoarele elemente: ceață, morminte, liniște și biserica cu aspect de mausoleu.

Photocredit: crestinortodox.ro

Unicat in lume: CIMITIRUL VESEL

Există un singur loc pe Terra unde râsul este stârnit de ceva macabru. Acesta este un sat "aruncat" în cel mai îndepărtat colț al oricărei hărți a României, într-o țară de care mulți străini nu vor auzi, poate, niciodată. În inima acestei așezări omenești, locuită de, poate, cei mai gospodari români, există un cimitir. 

Toată existența comunității se învârte în jurul unor cruci îngrămădite pe un petic de pământ mult prea mic în comparație cu sufletele atât de mari îngropate sub ele. Aici, viața este prea frumoasă pentru a-i spune "la revedere" când închizi, pentru ultima oară, ochii. Aici, eroi nu sunt Monica Columbeanu, Traian Băsescu sau Inna. Aici, fiecare locuitor își are locul lui pe podium, fiecare cetățean este vedetă și fiecare om are fanii săi, printre vizitatorii care vor zâmbi la citirea poveștii sale de viață. Dacă în alte colțuri de lume, biografiile celebrităților se vând pe bani grei și întreg mapamondul bârfește despre ele, aici fiecare biografie nu are valoare materială, ci una cu adevărat prețioasă: moștenirea unor OAMENI care au iubit viața și care nu au dorit s-o părăsească prea repede. Acești OAMENI au părăsit această lume batjocorită de războaie, ură și "foame de bani" și s-au ascuns în culorile crucilor care le sunt închinate. Din pigmentul viu colorat, ei vor vorbi neîncetat despre ce înseamnă să trăiești: indiferent dacă stai doar două minute pe acest Pământ sau ai împlinit suta de ani, dacă ai râs cel puțin o dată în viață, nu ai trăit degeaba!

Suveniruri 

________________________________________

La intrarea în cimitir există un panou explicativ pe care sunt scrise următoarele:

Așezare: Sat Săpânța, comunca Săpânța, județul Maramureș

Denumire: Cimitirul Vesel

Protecție: Lista Monumentelor Istorice 2004, cod MM-IV-s-A-04832

Datare: 1935

Descriere monument: 

Adevărat muzeu în aer liber, Cimitirul Vesel din Săpânța se află în centrul comunei, la biserica parohială și cuprinde peste 800 de monumente de artă populară, cu o înfățișare și semnificații cu totul aparte. Prin specificul său, acest cimitir, datând din anul 1935, constituie un unicat de mare valoare. Este opera de-o viață a renumitului sculptor, pictor și poet Ioan Stan Pătraș, continuată de Dumitru Pop, zis Tincu, unul dintre ucenicii săi. Meșterul Pătraș a făurit din lemn cruci funerare, într-o manieră cât se poate de originală, reușind, prin lucrările sale, să alunge tristețea și întunericul pe care le aduce moartea. El a înlăturat dramatismul, a ironizat moartea cu luciditate și umor, punând accent pe triumful vieții.

Ineditele monumente din acest cimitir sunt crucile sculptate în lemn de stejar, pictate și cu epitafuri în versuri populare. Ele constituie adevărate cronici vii ale unei comunități văzute prin prisma succesiunii generațiilor. Toate crucile sunt vopsite în nuanțe de albastru, așa numitul "albastru de Săpânța", cu ornamentații realizate într-o paletă cromatică de culori aprinse: roșu, negru, verde, galben. Deasupra fiecărui epitaf, care surprinde în modul cel mai sugestiv, în câteva scurte versuri, momente din viața celui răposat, se află chipul acestuia, pictat în culori vii, surprins într-un moment esențial al vieții sale. Personajele sunt în mișcare, active, adesea zâmbitoare. Majoritatea epitafurilor au o notă de umor, fapt ce a atras și denumirea de "Cimitirul Vesel".

Cimitirul bisericii din Săpânța rămâne un loc de pelerinaj unic în lume. Este un loc în care oamenii vin să se reculeagă și să-și plângă morții, însă, mai presus de toate, este locul în care găsim exprimate, pe cât de simplu pe atât de profund, sensurile și frumusețea vieții.

La intrarea/ieșirea din sat 

Biserica din Gurasada, "mărturie" veche de 719 ani

Pe DN 7 (E 68), între localitățile Zam (unde se află un spital de psihiatrie, găzduit de un superb conac) și Ilia (locul de naștere al baronului Gabriel Bethlen, celebru pentru numeroasele sale castele și conace de pe tot cuprinsul Transilvaniei), se află Gurasada - o comună din județul Hunedoara. Situată între Lipova și Deva, așezarea este cunoscută pentru un lăcaș de cult "bătrân". De 719 ani (mai exact, din 1292),  credincioșii se roagă la marginea comunei. De ce tocmai acolo? Pentru că în dreptul plăcii care indică localitatea în/din care intri/ieși remarci un stabiliment "rece". Una dintre cele mai vechi biserici din piatră din țara noastră se găsește aici. Un cimitir la fel de străvechi înconjoară biserica, iar cele două turle ale acesteia își revarsă prelunga umbră asupra sufletelor care își duc somnul veșnic.

În ziua în care am poposit în Gurasada, zăbrelele ușii bisericii erau ferecate. Dar curiozitatea ne-a împins să vedem cum arată măreția pietroasă și din interior. Am găsit o imagine sugestivă pe un website religios.

Photocredit: crestinortodox.ro 

P.S. Dacă nu doriți să vă grăbiți vizita în zonă, soluția este parcarea de vis-a-vis. Mașina dvs. va fi în siguranță și, în plus, veți evita o amendă pentru parcare neregulamentară (biserica se află în apropierea unei curbe destul de periculoase).