Un suflet abandonat in mijlocul campului

Pe 13 septembrie 2009, ne întoarceam din Timișoara prin sudul României. După ce am trecut de Turnu Măgurele, istoviți după un drum prea lung, oboseala ne-a părăsit brusc atunci când pe marginea drumului național DN 51A ne-a întâmpinat un suflet însingurat, abandonat, trist, fără speranță...

Poate te gândești că sufletul despre care vorbim era vreo ființă nenorocită: un cățel amărât, o pisică jigărită sau vreun cerșetor în căutare de milă... Te înșeli! Sufletul care nu mai are putere să strige după ajutor este o biserică. Da, biserica este una dintre cele mai puternice instituții din lume, cum de tocmai o fiică de-a ei face subiectul acestei povești? Ei bine, acesta e crudul adevăr. Printre numeroasele ruine ale României, o dată superbități arhitecturale, se numără și fostul lăcaș de cult de lângă Ciuperceni, județul Teleorman. Apropo, cuvântul "Teleorman" provine din limba turcă (otomanii au avut muuult de furcă prin părțile astea:D) și înseamnă "pădurea nebună".

După ce treci de satul Ciuperceni, spre Zimnicea, la aproximativ 7 km distanță de Măgurele, un drum prin câmp se deschide în dreapta, spre satul Poiana. După câțiva metri, în stânga, o cărare șerpuiește, timid, spre vechea biserică. Nimeni nu te împiedică să fotografiezi, să pătrunzi în interior, pe lângă zidurile șubrede, să contribui la degradarea sa... Ești liber să faci ce vrei! Dacă vrei să afli istoria acestui loc, prin intermediul internetului, te lovești de alt văl al nepăsării. Nu găsești decât impresiile altor călători, la fel de fascinanți, dar și contrariați, ca și tine. Și deși ar merita, biserica nu se află pe lista monumentelor istorice! Această menționare i-ar fi acordat, chiar dacă doar pe hârtie, un statut privilegiat, i-ar fi acordat o șansă la viață... Din păcate, obiectivul rămâne în uitare, părăsit în mijlocul unui câmp, departe de civilizație, notorietate și, în final, departe de locul meritat în istorie.

Pe unul dintre blogurile pe care le urmărim, am descoperit comentariul unei doamne care a copilărit aici și care simte, și ea, nedreptatea de care are parte biserica construită în 1880 (acest an apare chiar pe zidul monumentului, într-o pisanie greu descifrabilă). Îi acordăm cuvântul Angelei Petrescu, care va dezvălui o parte din istoria sufletului abandonat: 

Nu a ars intr-un incendiu, ci a fost parasită. In jurul ei erau casele satului Ciuperceni, ruinate periodic de viiturile Dunarii. Dupa ultimul zapor din 1953, devastator pentru acest sat si pentru o mare parte din Flamanda, actuala Poiana, oamenii au hotarat sa-si mute gospodăriile de-a lungul drumului principal, cel ce face acum legatura intre Tr-Magurele si Zimnicea. In aceasta biserică s-a slujit pana prin aproape de anul 1980. Locuitorii din Ciuperceni nu aveau biserică si veneau de sarbatori, duminica, frumos imbracati, la slujbe. Tot asa veneau cu alaiul de nunta sau botez ori cu cortegiile funerare. Cimitirul vechi al acestui sat este peste drum de biserică, marcat acum de cateva tufe si o mică ridicatura de pamant. Sub holdele gospodarilor prea harnici, in pamant sunt inca resturi de cruci, unele sunt adunate pe acea mica ridicatura. Vreo zece ani, biserica a avut usa, dupa aceea a fost devastata de ciobani, mocanii veniti de la munte cu mioarele lor in transhumanta. Probabil ca in iernile mai grele au facut focul in biserica. Usor, usor acoperisul s-a degradat, iar ploaia, zapada si altele au lucrat distugand biserica. Locuitorii din Ciuperceni si-au facut biserica noua in satul lor nou si nu au mai ingrijit acest lacas de cult. Nu s-a mai slujit in ea, iar biserica a murit incet incet. Probabil ca nu vrea inca sa moara definitiv din moment ce ati descoperit-o si ati remarcat-o. O privesc de cate ori ma intorc acasa. Era frumos ca ciupercenii sa o ingrijeasca si sa o respecte, dar la ce sa ne asteptam de la “oamenii noi” visati, educati si formati “Fara Dumnezeu”, adica atei, prezenti acum peste tot, pe aceste locuri dintotdeauna crestine (sursa: exploratorurban.wordpress.com).

Photocredit: exploratorurban.wordpress.com

Localizarea bisericii (vezi cercul roșu), vedere din satelit via Google Earth

Evadare sub semnul credintei

Acum doi ani, într-o zi plăcută de octombrie, am colindat Bucureștiul în speranța de a găsi un refugiu, unde să ne ascundem de vâltoarea groaznică a orașului și unde să petrecem câteva clipe într-o dulce liniște. D-abia spre marginea urbei, după o călătorie fantastică pe aleile unui parc la fel de magic, am dat nas în nas cu un zid străvechi, iar în spatele lui, înapoia unui văl de frunze și ramuri, se profila un turn alb cu o cruce-n creștet...

Nimerisem la Mănăstirea Plumbuita, o adevărată evadare sub semnul credinței. În spatele porții sculptate de la intrare, o curte largă este mărginită de chiliile călugărilor și în centrul acesteia - biserica, o nestemată străjuită de gospodăriile monahale. La intrare, privirea ne-a fost furată de o placă cu un mesaj important pentru istoria Capitalei: "În anul 1573 lua ființă în acest lăcaș cea dintâi tiparniță din București. Prima carte tipărită aici cunoscută astăzi este un tetraevangheliar din anul 1582".

După un răgaz prelungit la umbra credinței, am plecat spre casă purificați...Pe drum, ne-a fermecat, încă o dată, frumusețea parcului Plumbuita, care-și etala, cu măiestrie, bogățiile cufundate în lumina plăpândă a serii...

Ajunși acasă, ne-am aventurat într-o altă lume, cea a realității virtuale. Din atotcunoașterea sa, am descoperit că lăcașul posedă un website (http://www.manastirea-plumbuita.ro) care, pe lângă istoric, programul sfintelor slujbe sau predici, conține o secțiune intitulată "Icoana zilei"! Se pare că personalitățile preoțești nu sunt atât de conservatoare cum și-ar dori să fie... Trecând peste această revelație, ne simțim nevoiți să menționăm faptul că acest nod al ortodoxismului constituie un reper important al istoriei. 

Trandafiri din grădina mănăstirii

Având hramul "Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul", mănăstirea este ctitorită, pentru prima dată, în anul 1560, de voievodul Petru cel Tânăr, dar construcția acesteia este terminată de domnitorul Mihnea Turcitul. După grave distrugeri provocate de un incendiu, lăcașul ajunge în forma sa actuală la a doua ctitorie, din anul 1647, sub porunca lui Matei Basarab. De numele său se leagă numeroase povești, reunite în jurul unui ax comun: apelativul de "Plumbuita" i-a fost acordat de localnici, datorită faptului că biserica a fost multă vreme acoperită cu tablă de plumb. De la cea de-a doua ctitorie, aici s-au dus lupte importante împotriva turcilor, care s-au soldat cu victoria armatei noastre. Avansând peste secole, ajungem în anul 1821, când Tudor Vladimirescu  își stabilește tabăra la Plumbuita și pune santinele lângă mănăstire, pentru a opri ieșirea din oraș a celor care încercau să fugă din calea oștilor sale. Avansăm spre anul 1940, aflăm că mareșalul Ion Antonescu  începe o acțiune de restaurare, dorind ca Plumbuita să devină Panteonul Național al eroilor căzuți în războiul pentru reîntregirea neamului, iar locul său de veci să fie în acest lăcaș. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor și rezultatul celui de Al Doilea Război Mondial nu au permis finalizarea acestui proiect.

Blocuri din Colentina, vedere din parcul Plumbuita 

Fântâna de pe lacul Plumbuita 

La mănăstire funcționează un muzeu, unde se pot admira cărți vechi și de 500 de ani. Reamintim că aici au apărut primele cărți tipărite din București, ceea ce reprezintă că leagănul culturii din câmpia Vlăsiei își are originea în actualul cartier Colentina.

Manastirea (vezi punctul rosu) si parcul Plumbuita - vedere din satelit (foto via Google Earth)

Craiova (I) : Oamenii

Capitala Olteniei, atestată documentar din anul 225 când era denumită Pelendava, este așezată în mijlocul unei vaste câmpii asuprite de razele nemiloase ale soarelui. Deși numele ei este învăluit în mister (cele mai multe referiri notează că provine de la slavonescul "kralj" (rege, crai), dar "Craiova" ar însemna "ținut","țară","națiune"), un lucru este sigur: adevăratul farmec al orașului este conferit de oamenii săi. Clădirile sale vechi și deosebite și abundența de parcuri pitorești nu pot egala, totuși, spiritul oltenilor: oameni iubăreți, voioși și zâmbitori.

În centru

Începând de astăzi, "Hai la Bord" vă propune o incursiune în inima Băniei. În fiecare episod vom vorbi despre oameni, clădiri sau parcuri. Așa că... nu ratați acest serial, care se axează pe unul dintre cele mai frumoase orașe din România.

La velodromul din parcul Romanescu

În centru 

În primul capitol al poveștii noastre oltenești, vom discuta despre oamenii locului. 

Duminica trecută, am poposit pe aceste meleaguri scăldate, din abundență, de un soare primitor. De la gară și până-n parcul Romanescu, unde am petrecut câteva ore, mii de localnici profitau de această zi frumoasă. Mame care se jucau cu copii lor zburdalnici, bătrânei care priveau cu nostalgie la tineretul care se plimba prin fața lor, îndrăgostiți (poate prea mulți!) care se giuguleau la umbra copacilor, tineri care colindau străzile pe biciclete sau role... Toți zâmbeau, râdeau, se bucurau de viață... Oltenii ne-au oferit, astfel, o lecție de viață importantă: chiar dacă pe cer soarele înseninează ziua, nu este un motiv să nu zâmbești. Un zâmbet îți va lumina, cu adevărat, ziua!

La amfiteatrul din parcul Romanescu

 În fața teatrului "Marin Sorescu"

La velodrom

 Mii de oameni se plimbau prin parcul Romanescu

Primul post, prima poveste

Am "deschis" acest "magazin" de amintiri din multe motive. Pe de o parte, pentru ca iubim Romania si tot ce are legatura cu ea. Cum turismul national nu sta prea bine, incercam sa-i aducem o mana de ajutor. Alt motiv? Pentru ca iubim sa calatorim si pentru ca amintirile sunt cea mai de pret comoara a noastra.

Ne dorim ca acest blog sa fie ca un roman plin de povesti fantastice, cu care numai tara noastra e in stare sa se mandreasca. Poate acum sunteti sceptici, dar speram ca in timp va vom convinge de contrariu.

Vom posta destul de des, asa ca fiti cu ochii pe noi!

P.S. Prima imagine: pentru a va demonstra cat de frumoasa e ROMÂNIA!

Am realizat acesta superba imagine anul trecut, pe o culme de pe drumul ce leaga statiunea Slanic Prahova de DN 1 A, langa Muntele de Sare.