Evadare sub semnul credintei

Acum doi ani, într-o zi plăcută de octombrie, am colindat Bucureștiul în speranța de a găsi un refugiu, unde să ne ascundem de vâltoarea groaznică a orașului și unde să petrecem câteva clipe într-o dulce liniște. D-abia spre marginea urbei, după o călătorie fantastică pe aleile unui parc la fel de magic, am dat nas în nas cu un zid străvechi, iar în spatele lui, înapoia unui văl de frunze și ramuri, se profila un turn alb cu o cruce-n creștet...

Nimerisem la Mănăstirea Plumbuita, o adevărată evadare sub semnul credinței. În spatele porții sculptate de la intrare, o curte largă este mărginită de chiliile călugărilor și în centrul acesteia - biserica, o nestemată străjuită de gospodăriile monahale. La intrare, privirea ne-a fost furată de o placă cu un mesaj important pentru istoria Capitalei: "În anul 1573 lua ființă în acest lăcaș cea dintâi tiparniță din București. Prima carte tipărită aici cunoscută astăzi este un tetraevangheliar din anul 1582".

După un răgaz prelungit la umbra credinței, am plecat spre casă purificați...Pe drum, ne-a fermecat, încă o dată, frumusețea parcului Plumbuita, care-și etala, cu măiestrie, bogățiile cufundate în lumina plăpândă a serii...

Ajunși acasă, ne-am aventurat într-o altă lume, cea a realității virtuale. Din atotcunoașterea sa, am descoperit că lăcașul posedă un website (http://www.manastirea-plumbuita.ro) care, pe lângă istoric, programul sfintelor slujbe sau predici, conține o secțiune intitulată "Icoana zilei"! Se pare că personalitățile preoțești nu sunt atât de conservatoare cum și-ar dori să fie... Trecând peste această revelație, ne simțim nevoiți să menționăm faptul că acest nod al ortodoxismului constituie un reper important al istoriei. 

Trandafiri din grădina mănăstirii

Având hramul "Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul", mănăstirea este ctitorită, pentru prima dată, în anul 1560, de voievodul Petru cel Tânăr, dar construcția acesteia este terminată de domnitorul Mihnea Turcitul. După grave distrugeri provocate de un incendiu, lăcașul ajunge în forma sa actuală la a doua ctitorie, din anul 1647, sub porunca lui Matei Basarab. De numele său se leagă numeroase povești, reunite în jurul unui ax comun: apelativul de "Plumbuita" i-a fost acordat de localnici, datorită faptului că biserica a fost multă vreme acoperită cu tablă de plumb. De la cea de-a doua ctitorie, aici s-au dus lupte importante împotriva turcilor, care s-au soldat cu victoria armatei noastre. Avansând peste secole, ajungem în anul 1821, când Tudor Vladimirescu  își stabilește tabăra la Plumbuita și pune santinele lângă mănăstire, pentru a opri ieșirea din oraș a celor care încercau să fugă din calea oștilor sale. Avansăm spre anul 1940, aflăm că mareșalul Ion Antonescu  începe o acțiune de restaurare, dorind ca Plumbuita să devină Panteonul Național al eroilor căzuți în războiul pentru reîntregirea neamului, iar locul său de veci să fie în acest lăcaș. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor și rezultatul celui de Al Doilea Război Mondial nu au permis finalizarea acestui proiect.

Blocuri din Colentina, vedere din parcul Plumbuita 

Fântâna de pe lacul Plumbuita 

La mănăstire funcționează un muzeu, unde se pot admira cărți vechi și de 500 de ani. Reamintim că aici au apărut primele cărți tipărite din București, ceea ce reprezintă că leagănul culturii din câmpia Vlăsiei își are originea în actualul cartier Colentina.

Manastirea (vezi punctul rosu) si parcul Plumbuita - vedere din satelit (foto via Google Earth)

Intre doua ziduri, hop! si niste trepte

Acum câtva timp descopeream un unicat în București (vezi AICI). Deși nu sunt singurele trepte pe care poți păși în Capitală, lespezile din postul amintit adineauri rămân unice. Sunt singurele care constituie o stradă, restul fiind alei, ganguri, pasajele sau simple trecători. Ieri, o astfel de surată ne-a determinat să ieșim din casă și să facem cunoștință. Este vorba de treptele care fac legătura între Dealul Mitropoliei (lângă clopotniță) și strada Ienăchiță Văcărescu.

De la Piața Unirii, mergând spre Mitropolie, în stânga se deschide o stradă îngustă: Ienăchiță Văcărescu. Poți merge pe aici sau poți urca dealul. Dacă te nimerești la o oră fixă, dangătele de la clopotnița Patriarhiei îți vor însoți pașii. Dacă alegi cea de-a doua variantă, chiar din dreptul clopotniței, în stânga, apare un mic spațiu între două garduri. Dacă nu ai căuta înadins un pasaj, probabil ai trece pe lângă el fără să-l observi. Dar dacă înaintezi, un pic, în spațiul dintre garduri și privești în fața ta, te va orbi o rază de lumină, care pătrunde printre două ziduri înalte ale unor locuințe vechi. După ce te obișnuiești cu întâmpinarea călduroasă, vei coborî pe lespezile reci și obscure, care nu au beneficiat de același tratament însorit. În timp ce parcurgi scările, zidurile din stânga și din dreapta te apasă, iar când privești deasupra ta, vezi că ești captiv ca într-o menghină. O singură despărțitură între acoperișuri îți dezvăluie cerul. După ce traversezi treptele, evadarea ți se pare posibilă, dar parcă nu are farmec. Deși florile din grădinile caselor de pe I. Văcărescu îți gâdilă simțurile și porțile vechi și ferecate din curțile vecinilor completează un peisaj feeric, ascuns în spatele blocurilor gri, parcă îți vine să te întorci în menghină. Pasajul cu trepte pare un culoar călător în timp, între modernismul invadat de reclamele de la Unirea și liniștea curților cu iz interbelic...