Un suflet abandonat in mijlocul campului

Pe 13 septembrie 2009, ne întoarceam din Timișoara prin sudul României. După ce am trecut de Turnu Măgurele, istoviți după un drum prea lung, oboseala ne-a părăsit brusc atunci când pe marginea drumului național DN 51A ne-a întâmpinat un suflet însingurat, abandonat, trist, fără speranță...

Poate te gândești că sufletul despre care vorbim era vreo ființă nenorocită: un cățel amărât, o pisică jigărită sau vreun cerșetor în căutare de milă... Te înșeli! Sufletul care nu mai are putere să strige după ajutor este o biserică. Da, biserica este una dintre cele mai puternice instituții din lume, cum de tocmai o fiică de-a ei face subiectul acestei povești? Ei bine, acesta e crudul adevăr. Printre numeroasele ruine ale României, o dată superbități arhitecturale, se numără și fostul lăcaș de cult de lângă Ciuperceni, județul Teleorman. Apropo, cuvântul "Teleorman" provine din limba turcă (otomanii au avut muuult de furcă prin părțile astea:D) și înseamnă "pădurea nebună".

După ce treci de satul Ciuperceni, spre Zimnicea, la aproximativ 7 km distanță de Măgurele, un drum prin câmp se deschide în dreapta, spre satul Poiana. După câțiva metri, în stânga, o cărare șerpuiește, timid, spre vechea biserică. Nimeni nu te împiedică să fotografiezi, să pătrunzi în interior, pe lângă zidurile șubrede, să contribui la degradarea sa... Ești liber să faci ce vrei! Dacă vrei să afli istoria acestui loc, prin intermediul internetului, te lovești de alt văl al nepăsării. Nu găsești decât impresiile altor călători, la fel de fascinanți, dar și contrariați, ca și tine. Și deși ar merita, biserica nu se află pe lista monumentelor istorice! Această menționare i-ar fi acordat, chiar dacă doar pe hârtie, un statut privilegiat, i-ar fi acordat o șansă la viață... Din păcate, obiectivul rămâne în uitare, părăsit în mijlocul unui câmp, departe de civilizație, notorietate și, în final, departe de locul meritat în istorie.

Pe unul dintre blogurile pe care le urmărim, am descoperit comentariul unei doamne care a copilărit aici și care simte, și ea, nedreptatea de care are parte biserica construită în 1880 (acest an apare chiar pe zidul monumentului, într-o pisanie greu descifrabilă). Îi acordăm cuvântul Angelei Petrescu, care va dezvălui o parte din istoria sufletului abandonat: 

Nu a ars intr-un incendiu, ci a fost parasită. In jurul ei erau casele satului Ciuperceni, ruinate periodic de viiturile Dunarii. Dupa ultimul zapor din 1953, devastator pentru acest sat si pentru o mare parte din Flamanda, actuala Poiana, oamenii au hotarat sa-si mute gospodăriile de-a lungul drumului principal, cel ce face acum legatura intre Tr-Magurele si Zimnicea. In aceasta biserică s-a slujit pana prin aproape de anul 1980. Locuitorii din Ciuperceni nu aveau biserică si veneau de sarbatori, duminica, frumos imbracati, la slujbe. Tot asa veneau cu alaiul de nunta sau botez ori cu cortegiile funerare. Cimitirul vechi al acestui sat este peste drum de biserică, marcat acum de cateva tufe si o mică ridicatura de pamant. Sub holdele gospodarilor prea harnici, in pamant sunt inca resturi de cruci, unele sunt adunate pe acea mica ridicatura. Vreo zece ani, biserica a avut usa, dupa aceea a fost devastata de ciobani, mocanii veniti de la munte cu mioarele lor in transhumanta. Probabil ca in iernile mai grele au facut focul in biserica. Usor, usor acoperisul s-a degradat, iar ploaia, zapada si altele au lucrat distugand biserica. Locuitorii din Ciuperceni si-au facut biserica noua in satul lor nou si nu au mai ingrijit acest lacas de cult. Nu s-a mai slujit in ea, iar biserica a murit incet incet. Probabil ca nu vrea inca sa moara definitiv din moment ce ati descoperit-o si ati remarcat-o. O privesc de cate ori ma intorc acasa. Era frumos ca ciupercenii sa o ingrijeasca si sa o respecte, dar la ce sa ne asteptam de la “oamenii noi” visati, educati si formati “Fara Dumnezeu”, adica atei, prezenti acum peste tot, pe aceste locuri dintotdeauna crestine (sursa: exploratorurban.wordpress.com).

Photocredit: exploratorurban.wordpress.com

Localizarea bisericii (vezi cercul roșu), vedere din satelit via Google Earth

Spiritul rusesc, pe pamant romanesc

Există locuri în România pe care nu le cunoști decât atunci când le vezi cu proprii ochi. Unele, fiindcă pur și simplu nu ai auzit de ele și, într-o zi, le observi pe o margine de drum și curiozitatea își tinde aripile până îți acaparează simțurile și te determină să înaintezi, să cercetezi minunea. De altele, ai auzit fugitiv, nici nu mai știi unde, și ai fost atras de acel ceva al lor. Și îți promiți că atunci când totul va fi prielnic (timp, bani, vreme etc.) vei trage o fugă spre ele. D-abia când vei fi lângă ele, le vei cunoaște cu adevărat. Unul dintre aceste locuri, care poate intra în ambele categorii, este Roznov.

Oraș ridicat la acest statut de doar 8 ani, localitatea din județul Neamț se află la doar 15 km de mai faimoasa Piatra Neamț. Deși așezarea nu impresionează, încadrându-se în specificul local moldovenesc, în cimitirul/parcul (n.r. la fața locului, totul duce spre ideea de cimitir - biserică+morminte; la o cercetare via internet, locul este denumit "Parcul Roznov") situat chiar lângă DN 15 tronează un monument de arhitectură neobișnuit pentru această zonă. 

Este vorba despre Biserica "Sfântul Nicolae". De ce este neobișnuită? Fiindcă reprezintă un simbol rusesc, în mijlocul unui teritoriu românesc. De la hramul lăcașului de cult (n.r. Sfântul Nicolae este patronul spiritual al Rusiei) la rezonanța numelui orașului și până la arhitectura cupolelor și a formei edificiului, totul amintește de cea mai întinsă țară din lume. 

Construită între anii 1884-1892, de către colonelul Gheorghe Ruset Roznovanu, proprietar şi om politic, biserica a fost ridicată în amintirea fiului său, Alexandru, care a murit la 20 de ani, de pneumonie. Corelația cu  tărâmul rusesc este conferită de legăturilor pe care familia Roznovanu le avea cu țarul și cu nobilimea din această țară.

Lăcașul este "fericitul posesor" a numeroase obiecte de cult valoroase, dar și a unei catapetesme din bronz aurit, realizată la Moscova. 

Sfatul nostru prietenesc: dacă ajungi aici pe timp urât, poate și cu oleacă de ceață, înarmează-te cu o doză mare de curaj - parcul devine destul de sinistru, dacă se combină următoarele elemente: ceață, morminte, liniște și biserica cu aspect de mausoleu.

Photocredit: crestinortodox.ro

Grandoare din toate unghiurile

Cea mai mare clădire din România și a doua din lume, după Pentagon = Palatul Parlamentului din București, cunoscut ca și "Casa Poporului". Construcția unui tiran a devenit un simbol al țării noastre, care emană grandoare de oriunde este privită. 

În 2009, eu (n.r. Anda) am realizat un proiect pentru cursul de "Tehnică și artă fotografică", din cadrul curriculei din anul 1 al Facultății de Comunicare și Relații Publice. Tema: Arhitectura; Subiect: Palatul Parlamentului. Cum s-a desfășurat sesiunea foto, citește mai jos:

Conform DEX-ului, fotografia reprezintă arta şi tehnica de a fixa pe o suprafaţă sensibilă la acţiunea luminii cu ajutorul unei lentile convergente o imagine produsă într-o cameră obscură care apoi se poate reproduce prin copierea clişeului negativ pe care a fost imprimată.

Pentru mine,însă, lucrurile capătă o notă mult mai simplă. Fotografierea exprimă pentru mine emoţie, sentiment, pasiune, chiar rafinament.

Pentru realizarea acestui proiect, m-am “înarmat” cu multă răbdare, un strop de ingeniozitate, o “căruţă” de idei interesante şi mai ales cu o doză considerabilă de curaj.

Vedere asupra Parcului "Izvor" și Palatul Parlamentului, de deasupra Teatrului "Bulandra"

Duminică. 10 mai 2009. Ora 10. Soare. Mult soare. Somn. Şi mai mult somn. Azi tot Bucureştiul petrece în Parcul Izvor. E ultima zi a Campionatului Internaţional de gătit în aer liber. Cu o asemenea zi prefaţându-se înainte, orice fiinţă omenească ce nu este vegetariană ar alege să-şi petreacă ziua în “compania” unui grătar, dar cum “Izvorul” e mult mai accesibil, toată problema e ca şi rezolvată. 

Dar, deşi nu sunt atrasă exclusiv de legume şi fructe, am considerat că azi este prilejul perfect pentru a-mi încerca măiestria în conceperea unui colaj de fotografii în care personajul principal este a doua clădire ca suprafaţă din lume, Casa Poporului – Palatul Parlamentului. 

Astfel, m-am hotărât să pornesc în acest periplu însoţită de doi buni prieteni – Ionuţ şi Sorina – care, aşa cum anticipasem deja, vor avea importantul rol de a mă ajuta în atingerea obiectivului propus. 

Zis şi făcut. M-am infiltrat în zonă pornind de la Piaţa Regina Maria. Am realizat câteva fotografii “de la poalele” blocului de la intersecţia Bulevardului Libertăţii cu Calea 13 Septembrie. Dar un gând năstruşnic mă bântuia de câteva zile... şi ocazia nu s-a lăsat aşteptată. 

Blocul situat vis-a-vis de Institutul Naţional de Statistică, pe Bulevardul Naţiunilor Unite, a constituit punctul de staţie ideal pentru o “viziune de la înălţime” a acestei clădiri emblematice. Ajutorul meu de gen masculin l-a “vrăjit” pe portarul blocului convingându-l să ne conducă până la etajul superior al imobilului de unde dorinţa mea s-a cristalizat în imagini de o reală frumuseţe. Am coborât lăsându-ne ghidaţi de simţurile noastre primordiale ce ne atrăgeau în direcţia parcului. M-am gândit să profit de ocazie şi am imortalizat “de la sol” câteva cadre. Totuşi, vis-a-vis de “gura” de metrou Izvor am remarcat clădirea unde în primul semestru de facultate se ţineau seminariile de Tehnici de cercetare şi redactare în ştiinţele sociale (Teatrul Bulandra – Sala Izvor). Dar cum să pătrund în clădire duminica?

Vedere de la balconul etajului 7 al Spitalului Municipal de la Eroilor

Sub ce pretext? Ei bine, am realizat că nu am nimic de pierdut şi am intrat în holul clădirii. Portarul m-a acostat şi eu am declarat că azi am întâlnire cu câteva colege de facultate şi cu o doamnă profesoară în vederea realizării unui proiect pentru ziua de luni şi că în curând vor apărea şi celelalte colege. De asemenea, am fost dispusă să las drept garanţie carnetul meu de student pentru a dovedi că studiez la această instituţie. Portarul, oarecum reticent, mi-a spus că toate sălile sunt închise. Dar eu nu cedez aşa uşor când îmi doresc cu ardoare să înfăptuiesc ceva. Profitând de faptul că portarul vorbea la telefonul mobil am zbughit-o pe scări în sus. Primele 5 etaje aveau uşile de la holuri închise, dar când am ajuns la nivelul 6 – exact etajul unde se ţineau seminariile menţionate mai sus – uşa era întredeschisă – cineva lucra într-o sală de pe acest etaj. Am intrat încetişor, fără să fac prea mult zgomot, şi am încercat să deschid uşa de la fiecare sală. După două încercări eşuate, am nimerit într-o sală de conferinţe şi am închis uşor uşa în spatele meu. M-am îndreptat spre geam şi priveliştea mi-a tăiat răsuflarea. Nu ştiam cum să apuc mai repede aparatul de fotografiat şi să mă apuc de treabă. Totuşi, trebuia să mă grăbesc. Oricine putea apărea din moment în moment şi toată acţiunea mea se sortea eşecului. Astfel, fotografiile din acest punct de staţie mi-au revelat o Casă a Poporului “înfumurată” de fumul de grătar din parc. După ce am terminat, am coborât repejor scările şi m-a furişat afară fără să mă vadă portarul. 

Vedere de la balconul etajului 7 al Spitalului Municipal de la Eroilor

Acum se cerea de la sine un moment de repaus. După ce am colindat parcul am zărit şi un punct cu adevărat de atracţie: un balon cu nacelă. Dar nu e timp de pierdut. “Viziunea de la înălţime” necesita un al treilea unghi. Cu câteva zile înainte, navigând prin aplicaţia Google Earth am remarcat o fotografie superbă realizată de pe Spitalul Municipal de la Eroilor. 

Aşadar, am şi pornit spre spital, înfruntând o căldură ucigătoare şi părăsind cu părere de rău “fiesta” din Izvor. Ca să pot realiza ce mi-am propus, am verificat lista cu specializările medicale aflate la intrarea în spital şi am hotărât să urcăm la etajul 7 – la oncologie. Dar dacă nu suferi de vreo boală în spital e complicat de umblat. Pe scări nu puteai urca decât dacă dispuneai de o cartelă, aşa că singura soluţie viabilă rămânea ascensorul. De fapt, ascensoarele. 8 la număr. Din care 6 erau destinate cadrelor medicale şi doar două publicului larg. Numai că se părea că nu funcţionează. 

Vedere de la ultimul etaj al bloculului situat vis-a-vis de Institutul Naţional de Statistică

Într-un final, o doamnă amabilă a reuşit să cheme un lift şi am pornit spre etajele superioare. Ajunşi la destinaţie, ne-am orientat şi am descoperit un culoar ce ducea spre saloanele internaţilor...şi la capătul acelui culoar: luminiţa de la capătul tunelului. Şi după acea luminiţă: necunoscutul. Am pornit mânaţi de un instinct ascuns şi am realizat că luminiţa provenea de la geamul unui balcon, balcon care oferea curioşilor posibilitatea admirării Casei Poporului de la înălţime. De acolo realizezi că, de fapt, capitala României e mult mai încântătoare decât ne-am aştepta, mai ales aşa de “înverzită” cum e în luna lui Florar.

Atentie: Fiare! (I)

Cum va arăta Apocalipsa atunci când se va fi săturat să aștepte după colț și se va năpusti asupra noastră? Controversele în această privință nu s-au încheiat încă... dar, pentru noi, răspunsul la această întrebare este deja cunoscut și este înfățișat în imaginile următoare. Metal incredibil de "violent", sticlă în care numai norii se pot oglindi și modernitate extremă care "mușcă" din tradiționalele clădiri construite din cărămidă. 

Grozăvești, strada Vasile Milea colț cu Economul Cezarescu

Dar să privim și din prisma optimismului: mastodonții prea înalți care au răsărit lângă micuțele căsuțe monumente istorice sunt adevărate opere de arhitectură modernă. Te uimesc sau te îngrozesc, dar nu ești indiferent când treci pe lângă ele. Ce-i drept, nu poți scăpa de ele și, dacă n-ai nicio treabă cu ele, le poți utiliza într-un singur mod: pe post de umbrar, în zilele toride de vară.

Sub pasajul suprateran denivelat Basarab