Azi am pornit extrem de optimiști spre Novi Sad, Serbia. După cum probabil știi, de câteva luni, românii au privilegiul de a intra pe teritoriu sârbesc doar cu buletinul, chiar dacă țara vecină nu este membră a Uniunii Europene. Cum ne doream de mai mult timp să "gustăm" din balcanism, acompaniați de o vreme superbă și de imaginile unui fort, pe care le-am descoperit în prealabil, pe Google Earth, am plecat spre destinație. Din păcate, d-abia la graniță am remarcat că Ionuț nu avea buletinul la el, așa că am făcut cale întoarsă și ne-am îndreptat spre Timișoara.
"Asta e! Altădată...", ne-am zis, vizibil dezamăgiți de perspectiva contramandării excursiei. Pe drumul de întoarcere, am trecut prin Bobda. Și aici am descoperit un monument care ne-a determinat să ne spunem că Serbia mai poate aștepta. În acest sat uitat de lume își are sălașul o biserică măcinată de vreme. Amintindu-mi de Domul din Esztergom, Ungaria, lăcașul de cult mi-a trezit (n.r. Andei) amintiri plăcute, dar m-a întristat în același timp. Starea de paragină extrem de avansată și păsările care îi dădeau târcoale m-au făcut să-mi imaginez o scenă de groază: o pradă aflată la mila prădătorilor.
La reîntoarcerea acasă, nu am rezistat tentației să aflu mai multe despre biserica romano-catolică. Am aflat că a fost construită de familia maghiară Csavossy, iar ctitorii săi își propuseseră să se asemene cu edificiul de care mi-amintisem. Supranumită "biserica romano-catolică", ea se lăuda cu vitralii aduse tocmai din Milano. Acum, fala de altădată a fost înlocuită de nepăsare ucigașă.
