Viaductul de la Ciudanovița

Dacă nu ați auzit până acum de localitatea din Caraș-Severin menționată mai sus, ar trebui să vă pară rău. Dacă ați auzit și nu ați vizitat-o niciodată, ați trăit degeaba! Numele extrem de sugestiv, originar din sârbă (cu referire la "ciudat" sau, conform unor etimologii la "un loc minunat"), i se potrivește de minune! Din 1951, aici au funcționat mine de uraniu. Rușii au fost primii care au descoperit potențialul din adâncurile Ciudanoviței. Până în 1959, esticii au exploatat cât au putut, apoi guvernul "Gheorghiu Dej" a preluat "comanda". Apoi, lucrările din subteran au încetat, din motive care și acum sunt nelămurite. Poate ecuația "uraniu=moarte" sau costurile ridicate implicate în această industrie au justificat închiderea minelor. Ascunsă între munți, așezarea este bântuită și azi de "duhul morții". Dar despre ce înseamnă, la ora actuală, Ciudanovița vom vorbi într-un episod viitor.

Dacă vii dinspre Oravița, chiar înainte de a ajunge în fostul oraș minier, pe dreapta se deschide o cărare în munte. Fără indicator, fără să știi că dacă apuci calea acelui drumeag vei descoperi o minune arhitectonică care și azi, la 147 de ani de la construcție, îi uimește deopotrivă pe ingineri și pe turiști. După aproximativ 10 minute de admirat pădurea ce te înconjoară, brusc, în fața ta apare, impunând respect, un viaduct. Pe el, circulă și azi trenurile, deși a susținut prima cale ferată din România, care leagă Oravița de Anina. Într-o parte a monumetalei construcții se găsește o scară. Dacă duci lipsă de frică de înălțime, merită să te aventurezi pe "acoperișul" văii. Nu-ți fie frică, există un singur tren care parcurge acest traseu, de trei ori pe zi, dus-intors. Chiar dacă ai nenorocul de a te afla între șine la ora când acesta trece, viteza sa redusă îți va oferi timpul necesar să sari de la o considerabilă înălțime! Glumim:D În ambele părți ale viaductului, există destule zone în care te poți adăposti. 

Dacă aveți răgazul necesar (o oră și 57 minute), nu ratați o călătorie pe cea mai veche cale ferată din țara noastră. "Presărată" cu numeroase viaducte, tunele și văi, este considerat cel mai frumos traseu feroviar din România!

Salina Turda, splendoarea din adâncuri

Localitatea cu același nume ascunde în subteran o comoară cunoscută în întreaga Europă.

De două ori, o dată în sezonul friguros și altădată vara, am cutreierat culoarele întunecoase ale salinei. Prima oară, aceasta nu era încă renovată, dar frumusețea ei era deja celebră turiștilor. Apoi, când am revenit, sclipirea ei fascinantă nu pierise datorită intervențiilor de modernizare, ci chiar își intensificase splendoarea.

Accesul se realizează prin două căi: una dinspre strada Salinelor, cealaltă de lângă ștrandul Durgău. Care dintre ele este mai interesantă? Nu am putea să spunem cu certitudine. Înclinăm spre prima variantă. De ce? Pentru că misterul minei de sare se dezvăluie treptat, de-a lungul unui tunel lung de 917 metri. Cu fiecare pas pe care-l faci, simți cum te adâncești în subsolul pământului și cum temperatura scade treptat.

La un moment dat, în dreapta descoperim Mina Iosif sau Mina Ecourilor, unde ne testăm corzile vocale și remarcăm, cu surprindere, cum glasurile noastre se reverberează de-a lungul pereților.

Plecăm cu mare greutate de aici, dar știm că multe alte surprize ne așteaptă în continuare. Ajungem în camera mașinii de extracție. Observăm în mijlocul acesteia, crivacul – care datează din anul 1881! Confecționat din lemn de brad, foarte rezistent la mediul salin, fiecare braț al “aparatului” era acționat de unul sau doi cai, în schimburi. Prin această mașinărie se realiza extracția sării, la acea vreme.

Ne continuăm drumul și dăm peste Scara Bogaților. “Accesorizată” cu ghirlande de sare depuse de-a lungul timpului pe bârnele de lemn, ea pare o minune de argint într-un spațiu obscur. În apropiere se află Altarul, unde zăbovim câteva clipe.

Coborâm treptele “sărate” și ne oprim pe o platformă. Ne îndreptăm spre capătul ei, ne sprijinim de parapetul improvizat, ne uităm în jos și… ni se taie respirația!

Sub noi se deschide un hău impresionant, iar la capătul lui zărim un lac întunecat. Reușim să ne recăpătăm răsuflarea și privim înainte – o altă surpriză! O “cascadă” de sare se prelinge pe peretele din fața noastră… Ne gândim: “Oare câte minunății ne vor mai fi dat să vedem?”.

Remarcăm un afiș în spatele nostru și îl citim intrigați. Aflăm cu mirare că de la balconul de unde am privit spre “prăpastie” sunt până jos 90 de metri! Iar până la suprafață, deasupra noastră, se întind încă 112 m! Iar lacul subteran are 8 m adâncime!  Ne dăm seama că ne putem bucura de toate aceste lucruri superbe, tocmai fiindcă sunt “protejate” de razele soarelui, pentru că sunt ascunse , pentru că sunt oarecum innacesibile. Și chiar atunci auzim hărmălaia turiștilor care ne întrerupe șirul gândurilor. Da… au fost acunse, au fost innacesibile…acum le-a rămas doar lipsa soarelui. Oare, peste câțiva ani, vor mai fi aici să minuneze și generațiile viitoare?

Pe apa misterioasă de dedesubt, câteva bărci de agrement navighează lin. În partea opusă, o roată imensă oferă o priveliște mirifică pentru curioși. Luminile agățate de tavan conferă o ambianță deosebită. Ajungem și la ieșirea/intrarea dinspre ștrand. În fața noastră vedem o scară măreață, mărginită de pereți “găuriți”. Fenomenul inedit se datorează forței eoliane care a modelat cu măiestrie zidul dur. Urcăm și, treptat, căldura ne inundă țesuturile corpului și lumina de afară se arată din ce în ce mai mult. În exterior, simțim cum aerul ne gâdilă chipurile. Ne dăm seama că zâmbim. Ne simțim fericiți.

 Crivacul

În centru - roata

 Ieșirea spre ștrandul Durgău

 Intrarea dinspre strada Salinelor

 Scara bogaților